Una mucchia de ann fà
quand a steva sal mi bà
in tla chèsa de campagna
l’era propri una cucàgna.
Se canteva, se scherzeva
se rideva par na paca d’feva.
C’era i nònn, c’era la zia
c’era una màssa de alegrìa.
A saltemi com i caprett
a femi anche le cerquarett.
Vniva spess el fiol de Pasqualen
che i piaceva tant el vén
e apéna l’ariveva
mè a cureva a dei de beva.
I su baff longh e ner
i giva a fnì dentra in tèl bichìr
e par an fé gucè par tèra
sa tutta la forza i risuchieva.
Una volta l’è arived
che l’era tutt scalmanèd:
correte, correte correte
venite con me a marina
che c’è una donna
che fa vedere la farfallina.
In quatre e quatrott
a sem partiti tutti de trott
e an so parchè
ma i m’à ported anche ma mè.
L’era vera par davér
c’era ‘n om che pareva un bérr
che l’urleva el s’è arcmandeva
dddue sssoldi solo dddue soldi peper vedere
lala farfallina ddi mmmia mmoglie.
Quand s’era ardunet na massa de gent
che en capivne già piò gnent
e chél bérr de chél marit
le sacòcc l’aveva rimpit
l’à chiamet ma la moitena
par fec veda la farfaléna.
La se métt giò tutta cuvita
pareva la madama pentita
e pò la se tira sò pianen pianen
alzand prima la gonna e pò el sutanén.
Gnanca na mosca se sentiva a volè
i steva anche senza fiatè.
Ma ècch, invec una farfala vera se ved a volè.
E’ partita ‘na gran riseda
che l’è dureta par tutta la sereta.
Tutti felic e content
anche senza veda gnènt.
Iolanda Pascucci